Originile electromedicinei, din care face parte și terapia prin frecvență, pot fi găsite la vechii egipteni.
Aceștia foloseau electricitatea anghilei electrice (Electrophorus electricus) pentru a trata durerea, ca așa-numit "analgezic", și au obținut un succes uimitor cu acesta.
Potrivit tradiției, încă din anul 2.750 î.Hr. pacienții care sufereau de dureri erau expuși la șocuri electrice produse de anghilele electrice.
Pacienții trebuiau să stea cu ambele picioare goale pe anghila electrică fixă, care se afla într-o poziție de stres sau de apărare și producea astfel un curent de mare intensitate.
Șocurile electrice curgeau acum permanent prin extremitățile pacientului prin intermediul picioarelor goale. Aplicarea se făcea până când picioarele deveneau amorțite și senzația de durere se diminua.
Când romanii au cucerit imperiul egiptean în anul 31 î.Hr. și medicina egipteană a intrat în posesia lor.
Medicul roman Seribonius Largus a fost primul care a descris măsurile electroterapeutice cu ajutorul anghilelor electrice în anul 46 d.Hr.
Romanii foloseau electromedicina mai ales pentru dureri de cap și gută. Ulterior, această metodă a fost rafinată și poate fi găsită în sursele istorice ca o terapie de succes împotriva durerii în medicina romană.
Din nefericire, în tumultul Evului Mediu, această formă de electroterapie a fost pierdută pentru multe secole.
Abia în 1747, un profesor italian a reușit să dea curs succeselor de vindecare electromedicală ale romanilor.
El a plasat un suport metalic pe brațul paralizat al unui fierar și a trimis șocurile electrice ale anghinei electrice în brațul pacientului. Potrivit rapoartelor, brațul paralizat al meșterului fierarului a redevenit condiționat funcțional după câteva terapii.
Pe baza unei descrieri de călătorie din 1761, țiparul electric a fost folosit și în America de Sud de către indieni ca metodă de tratament pentru simptomele paraliziei.
Anghilele electrice au organe electrice, cu ajutorul cărora animalele se orientează și comunică între ele prin câmpuri electrice slabe, dar cu ajutorul cărora pot emite și șocuri electrice puternice, cu tensiuni de până la 500 de volți.
Cea mai mare parte a suprafeței corpului anghilei electrice este acoperită cu organe electrice. Acestea sunt, de fapt, mușchi remodelați care pot elibera aceste tensiuni înalte.
Fiecare organ este format dintr-un număr mare de elemente generatoare de curent, fiecare dintre acestea producând doar o tensiune mică.
La o anghilă electrică, cei aproximativ 5.000 până la 6.000 de electrocite pot genera împreună o tensiune de până la 500 de volți la un curent de 0,83 amperi și, prin urmare, o putere de 415 wați.
Astfel - pentru a spune mai simplu - corpul peștelui este ca un acumulator.
Acizii se formează în mușchi, ale căror trombocite se suprapun de mii de ori. Acestea transportă electroni de la un mușchi la altul. Astfel se creează un curent care încarcă acumulatorul muscular.
Termenul de "bioelectricitate" a fost inventat ulterior pentru acest tip de energie electrică.